Și ce pot face părinții ca să-i ajute fără presiune inutilă
Dacă ai un copil care înțelege engleza surprinzător de bine, dar când vine momentul să deschidă gura… shift + mute, breathe, nu ești singur(ă). Se întâmplă des — chiar foarte des. În peste 15 ani de predat engleză copiilor, adolescenților și adulților, am întâlnit sute de elevi în această situație.
Și nu, nu e lenea, nici „nu are talent la limbi străine”. De cele mai multe ori, e ceva mult mai uman și mai liniștitor: emoțiile.
Pe scurt — despre ce vorbim în acest articol
- Rușinea și sensibilitatea socială
- Perfecționismul și standardele prea înalte
- Teama de greșeli și presiunea lingvistică
- De ce este normal ca unii copii să treacă prin „silent period”
- Ce pot face părinții acasă, concret, fără să pună presiune
- Semnale rare care pot indica o problemă reală
1. Rușinea: „Dacă zic ceva greșit, râde cineva?”
Foarte mulți copii au o sensibilitate socială ridicată. În mintea lor rulează scenarii de tipul:
- „Dacă mă încurc?”
- „Dacă colegii râd?”
- „Dacă profesorul crede că nu știu nimic?”
Nu sunt gânduri dramatice, ci normale pentru un copil care încă își construiește încrederea în sine. Rușinea e adesea primul mare obstacol între înțelegere și exprimare.
2. Perfecționismul: „Dacă nu spun perfect, mai bine nu spun deloc.”
Perfecționismul apare surprinzător de des — mai ales la copiii care sunt inteligenți, rapizi și obișnuiți să reușească din prima.
În engleză însă… nimeni nu reușește din prima. Limba străină cere încercări, bâlbe, cuvinte uitate, structuri noi.
Pentru copiii perfecționiști, această zonă de „imperfect, dar învăț” e uneori greu de tolerat.
3. Teama de greșeli: enemy no. 1
Greșeala este parte normală din proces, dar pentru mulți copii e percepută ca o mică tragedie lingvistică.
Motivul? În cultura noastră, greșeala e încă tratată ca semn de neatenție, nu ca indicator de progres.
Copiii absorb aceste mesaje și ajung să creadă că un cuvânt pronunțat greșit „spune ceva despre ei”. Nu spune. Spune doar că sunt în plin proces de învățare.
4. „Silent period”: de ce e normal ca un copil să tacă, deși înțelege
Fenomenul este documentat în lingvistică și apare la orice persoană care învață o limbă străină. Copilul absoarbe informație, procesează, structurează, înțelege — dar nu produce.
Nu e stagnare, e pregătire. În peste 15 ani de predare, am văzut de nenumărate ori cum, după această perioadă, copiii pornesc brusc și vorbesc… mult. Semn că timpul tăcut nu a fost timp pierdut.
5. Ce pot face părinții acasă (practic, realist și fără presiune)
✔ Normalizați greșelile
Nu le tratați ca pe micile „tragedii gramaticale”. Copilul trebuie să audă des că greșelile sunt dovada că încearcă, nu că „nu știe”.
✔ Introduceți engleza natural în rutina zilnică
Fără quiz-uri, fără interogatoriu, fără „hai, zi repede cum se zice X!”.
Mai eficient:
- numiți obiecte,
- jucați jocuri,
- puneți muzică,
- urmăriți desene în engleză,
- vorbiți puțin și cu umor.
✔ Lăudați curajul, nu execuția perfectă
„Ai avut curaj să încerci” e aur pentru un copil.
„Ai zis corect” e argint. Bun, dar nu transformator.
✔ Evitați comparațiile
Comparatul între copii e cel mai rapid mod de a stinge motivația.
✔ Comunicați cu profesorul
Un profesor experimentat știe să identifice ritmul copilului și să-l ghideze cu răbdare și strategie.
6. Când e cazul să ne îngrijorăm? (rar)
Semnale de urmărit:
- anxietate foarte mare, vizibilă
- refuz complet de a participa în activități
- retragere constantă, indiferent de context
- regres semnificativ în comportament
În lipsa acestor indicatori, tăcerea nu este o problemă — este o fază firească.
7. Concluzie: un proces complet normal, care cere timp și siguranță
Unii copii învață engleza cu voce tare, alții învață în liniște. Ambele variante sunt valide.
Tendința de a tăcea la început nu este un semn că ceva nu merge bine, ci un mecanism emoțional sănătos: copilul își construiește încrederea interior, înainte să o arate exterior.
Când primește răbdare, spațiu și un mediu în care greșelile nu sunt taxate, vocea vine singură — natural, firesc și stabil, nu forțat.
